Exceptia de litispendenta

Excepţia de litispendenţă

Important in intelegerea litispendenţei este si cunoasterea puerii sau autoritatii lucrului judecat ambele avand o finalitate comuna: evitarea soluţionării repetate a unor litigii şi a posibilităţii pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.

Cele două instituţii nu pot fi confundate.

Litispendenţa este destinată a evita soluţionarea cauzei de către două sau mai multe instanţe (ubis de eadem re ne sit actio). Puterea lucrului judecat are efecte juridice mai puternice, ea având ca scop şi conservarea drepturilor recunoscute printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă şi irevocabilă si de ce nu evitarea pronuntarii unor hotarari contradictorii.
Litispendenţa implică următoarele condiţii, ce trebuiesc să fie întrunite în mod cumulativ: existenţa unei identităţi de părţi, obiect şi cauză.
Identitatea dintre cele două acţiuni trebuie să fie totală: existenţa unei strânse legături între cele două acţiuni nu este suficientă pentru a determina starea de litispendenţă, ci numai aceea de conexitate.
Părţile, obiectul şi cauza sunt elementele esenţiale pentru identificarea oricărei acţiuni civile. Există litispendenţă şi în cazul în care obiectul unei acţiuni este subînţeles în cadrul altei acţiuni. In acest caz există doar o identitate parţială de obiect între cele două acţiuni. Situaţia este identică în ipoteza în care în cadrul unei acţiuni s-au formulat mai multe capete de cerere, iar unul dintre acestea este identic cu cel formulat în cadrul celei de a doua acţiuni. Este aşa numita litispendenţă parţială, admisă atât de jurisprudenţa noastră mai veche cât şi de doctrină.
Pentru a exista litispendenţă, cele două acţiuni trebuie să se afle pe rolul unor instanţe deopotrivă competente. Dacă una dintre instanţe este necompetentă nu există litispendenţă iar instanţa necompetentă urmează a-şi declina competenţa.
Litispendenţa mai poate exista în cazul sesizării concomitent sau simultan a două sau mai multe instanţe deopotrivă competente. Dacă una dintre instanţele sesizate este necompetentă nu funcţionează excepţia de litispendenţă: într-o asemenea împrejurare se va invoca excepţia de necompetenţă care întotdeauna primează faţă de aceea de litispendenţă şi se soluţionează înaintea acesteia. Aceasta înseamnă că litispendenţa se poate exista numai în cazul com¬petenţei relative, iar nu şi în cazul competenţei absolute.
Litispendenţa nu operează în situaţia în care una dintre instanţele sesizate aparţine unei jurisdicţii străine. Soluţia se întemeiază, pe faptul că instanţele române nu pot să-şi decline competenţa în favoarea unor instanţe străine, întrucât în caz de necompetentă ele trebuie să respingă acţiunea. Prin urmare, instanţele române nu pot ordona soluţionarea unei cereri de o alta jurisdicţie, întrucât alt¬minteri s-ar nesocoti principiul suveranităţii statelor.
Una dintre condiţiile existenţei litispendenţei este aceea ca două sau mai multe acţiuni să fie pe rolul instanţelor sesizate. Dacă în una dintre acţiuni reclamantul a renunţat la cerere sau la dreptul subiectiv ori dacă procesul s-a perimat starea de litispendenţă nu mai funcţionează.
Din dispoziţiile art. 163 din Codul de procedură civilă rezultă în mod expres că cele două sau mai multe acţiuni să se afle pe rolul unor instanţe diferite. În cazul în care cele două sau mai multe acţiuni se află pe rolul unor secţii ale aceleiaşi instanţe nu operează instituţia litispendenţei, în mod evident. O asemenea situaţie nefirească nu se înlătură pe nu pe calea excepţiei de litispendenţă ci prin reunirea cauzelor la secţia competentă potrivit legii.
O altă cerinţă pentru existenţa litispendenţei este aceea că pricinile trebuie să se afle în faţa instanţelor de fond
Aceasta cerinţă nu este prevăzută în mod expres de art. 163 din Codul de procedură civilă. Totuşi ea a fost desprinsă de doctrină din însăşi scopul instituţiei, acela de a evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii. Prin urmare, dacă una din cauze se afla în faţa instanţei de fond, iar alta în faţa instanţei de recurs nu se va putea invoca litispendenţa, ci excepţia puterii lucrului judecat.
În schimb, litispendenţa funcţionează în ipoteza în care o cauză se află în faza judecaţii în fond, iar cealaltă în apel. Soluţia este fireasca întrucât apelul este o cale de atac devolutivă.
Litispendenţa constituie o instituţie procesuală care este destinată să contribuie la o mai buna administrare a justiţiei şi prin urmare, normele care o reglementează trebuie considerate ca fiind imperative. Cu toate că în trecut unii autori au consi¬derat că litispendenţa este o instituţie de interes privat, în pre¬zent, având în vedere de dispoziţiile art. 163 din Codul de procedură civilă precum şi de finalitatea litispendenţei, aceasta nu poate fi caracterizată decât ca o instituţie de ordine publica. Natura litispendenţei rezultă în mod evident şi din consideraţiile procedurale cu privire la modul de invocare şi la efectele acesteia.
Litispendenţa fiind o excepţie absolută, poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu. Acest fapt rezultă şi din dispoziţiile art. 163 alin. (2) din Codul de procedură civilă de unde rezultă că această excepţie se va putea ridica de părţi sau de judecător în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond. Cu toate că are un caracter absolut, excepţia de litispendenţa poate fi invocată numai în faţa instanţelor de fond, fapt care deosebeşte excepţia de litispendenţă de celelalte excepţii absolute.
Opiniile potrivit cărora litispendenţa poate fi invocată în faţa instanţelor de fond, numai in limine litis, este neîntemeiată deoarece art. 163 alin. (2) din Codul de procedură civilă litispendenţa poate fi ridicată în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond. Soluţia contrară nu ar face altceva decât să adauge o restricţie neprevăzută de lege, fapt inadmisibil care ar fi în discordanţă cu finalitatea instituţiei aceea de a evita pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.
Litispendenţa trebuie invocată la instanţa cea din urmă învestită cu soluţionarea cauzei, în acest scop, instanţa trebuie să verifice data înregistrării cererilor în raport cu actele de la dosar. Ce se întâmpla în cazul în care cererile aflate în situaţia de litispendenţă au fost înregistrate în aceeaşi zi? Legea noastră procesuală nu ne oferă un răspuns la această întrebare particulară. Totuşi, asemenea situaţii se pot ivi uneori în practică. De aceea, s-a opinat de doctrina mai veche că într-o asemenea situaţie prioritatea trebuie acordată instanţei mai înaintată în actele de procedură. Soluţia enunţată este singura raţională, căci altminteri este aproape imposibil de determinat întâietatea în timp a unei acţiuni faţă de alta.
În cazul admiterii excepţiei de litispendenţă cauza se va trimite la instanţa mai întâi învestită. Aceasta regulă este enunţată în mod expres de art. 163 alin. (3) din Codul de procedură civilă care face şi o excepţie de la această regulă. Excepţia vizează situaţia în care au fost sesizate cu aceeaşi pricină instanţe de grad diferit. În acest caz dosarul se va trimite spre soluţionare la instanţa mai mare în grad.
Hotărârea cu privire la trimiterea cauzei la instanţa mai întâi investită are efecte asemănătoare cu aceea privitoare la declinarea de competenţă. De aceea s-a şi subliniat în doctrină că efectul hotărârii de admitere a excepţiei de litispendenţă este declinatoriu. Soluţia se întemeiază pe constatarea ca hotărârea de admitere a excep¬ţiei determină dezînvestirea instanţei în faţa căreia s-a invocat situaţia de litispendenţă. Dacă instanţa constată întrunirea tuturor condiţiilor cerute de lege pentru existenţa litispendenţei, trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită, respectiv la instanţa mai înaltă în grad este obligatorie.
Admiterea excepţiei de litispendenţă are ca efect suspendarea judecăţii şi trimiterea dosarului la instanţa mai întâi investită ori la instanţa cu grad mai înalt iar în caz de concomitenţă ori simultaneitate la investire, la instanţa mai înaintată în actele de procedură. Hotărârea prin care se dispune trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită dezînvesteşte instanţa dar nu este şi nici nu poate fi obligatorie pentru instanţa mai întâi investită, deoarece fiecare instanţă are independenţa în a statua asupra propriei sale competenţe.
Hotărârea de admitere a excepţiei de litispendenţă având aceleaşi efecte ca şi hotărârea de declinare a competenţei poate fi atacată prin inter¬mediul recursului în termen de 5 zile de la pronunţare.
Respingerea excepţiei de litispendenţă se face prin încheiere. Încheierea de respingere nefiind supusă unor reguli derogatorii de la dreptul comun va putea fi atacată cu apel sau recurs, dar numai o dată cu fondul cauzei. SURSA: http://ejuridica.ro

Spune-ti parerea! E bine sa stie si ceilalti ce gandesti!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s